Forme de organizare

Forme de organizare a procesului de
învățământ 

Practica didactică a identificat trei moduri de organizare a activității didactice, în funcție de modul de desfășurare, fiecare configurând conținuturi, relații, suporturi și resurse specifice:

                              

a) Activitățile frontale cuprind: lecția, seminarul, laboratorul, activitățile în cabinetele pe specialități, vizita, excursia, spectacolul etc. Predarea frontală se bazează pe principiul tratării nediferențiate, al muncii egale cu toți elevii din aceeași clasă. Predominantă este aici activitatea profesorului, bazată exclusiv pe expunere, pe transmitere de cunoştinţe unei clase întregi de elevi, ceea ce reduce învăţarea la achiziţionarea pasivă de cunoştinţe şi limitează foarte mult activitatea colectivă propriu-zisă. Într-o asemenea situaţie, elevii execută în acelaşi timp şi în acelaşi sistem, aceleaşi sarcini, dar fiecare lucreaza strict individual, fără a se stabili legaturi de interdependență între ei. Comunitatea între colegi şi posibila învăţare prin cooperare sunt reduse la maximum, ele având loc numai în afara predării, în pauze şi în timpul liber. Totuşi, această formă de activitate este de preferat atunci când se intenţionează expunerea unor noţiuni fundamentale, sintetizarea unei informaţii mai cuprinzătoare, efectuarea unor demonstraţii, sensibilizarea şi câştigarea adeziunii pentru o idee, ori atunci când se caută modelarea unor opinii şi atitudini prin abordarea unor teme cu un profund caracter emoţional-educativ. Învăţământul frontal în care profesorul are rolul principal, organizează, conduce şi dirijează activitatea elevilor, este denumit magistral. La rândul său, învăţământul magistral poate fi individual (dacă profesorul predă unui singur elev), frontal (profesorul predă unei clase de elevi) şi pe grupe (profesorul predă unor grupe de elevi). 

b) Activitățile de grup dirijate cuprind: consultații, meditații, exerciții independente, vizita în grupuri mici, cercul de elevi, întâlniri cu specialiști (oameni de știință, scriitori), concursuri și dezbateri școlare, sesiuni de comunicări și referate, reviste școlare. De tip tradiţional rămâne şi instruirea în grup, pe clase convenţionale, cu un efectiv de aproximativ 30 de elevi. Un grup sau o clasă şcolară se defineşte prin comunitatea scopurilor (obiectivelor) şi această comunitate de finalităţi e generatoare de legături de interdependență între membrii clasei respective. La rândul ei, această interdependenţă devine o sursă generatoare de energii, întrucât creează posibilităţi favorabile intercomunicării şi cooperării sau colaborării în activitate. În consecinţă, fiecare dintre membrii grupului dat va dispune de posibilităţi în plus de a-şi mobiliza energiile şi de a-şi pune în valoare o cantitate sporită din energiile proprii. Clasa are astfel toate şansele să se afirme ca un grup puternic ce utilizează o parte a energiei de care dispune pentru a progresa, pentru a-şi atinge scopurile, şi o altă parte pentru a-şi regla acţiunile sale, pentru a-şi mentine coeziunea necesară. Se poate vorbi astfel despre o energie de proces şi o despre o alta de conservare. Important este că o astfel de viaţă şi activitate de grup favorizează structurarea gândirii şi a cunoaşterii. Grupul permite elevului să-şi dezvăluie multe aspecte ale lui însuși și concomitent, să perceapă diferite fapte ale altora, de aici rezultând o îmbunătățire a imaginii de sine. Organizarea colectivă a activităţii elevilor reprezintă acea variantă a organizării colective, în care elevii clasei alcătuiesc un grup, un colectiv autentic, în cadrul căruia colaborează şi cooperează între ei, se ajută reciproc în vederea atingerii unor finalităţi comune. Aşadar, se poate realiza o diferenţă între organizarea frontală şi cea colectivă a elevilor, întrucât un învăţământ împreună cu ceilalţi nu este, neapărat, un învăţământ colectiv. Organizarea pe grupe a activităţii elevilor se caracterizează prin faptul că profesorul îndrumă şi conduce activitatea unor subdiviziuni/microcolectivităţi (denumite grupe) alcătuite din elevii unei clase şi care urmăresc anumite obiective educaţionale, identice sau diferite de la o grupă la alta. Grupele sunt alcătuite, de obicei, din 3-8 elevi şi pot fi: a) omogene – microcolectivităţi formale, respectiv alcătuite după criterii bine stabilite în prealabil şi cu o structură precisă (de exemplu, elevi cu acelaşi nivel de pregătire la disciplina respectivă, cu aceleaşi nevoi educaţionale, cu aceleaşi interese sau motivaţii); b) neomogene/eterogene – microcolectivităţi informale, respectiv constituite prin iniţiative spontane, individuale, după preferinţele elevilor, şi care au un coordonator. Organizarea în binom/grup didactic a activităţii elevilor presupune activitatea acestora în perechi; perechile sunt alcătuite fie de profesor, fie de elevi în mod aleatoriu, după anumite preferinţe sau după criterii bine precizate. 

c) Activitățile individuale cuprind: studiul individual, efectuarea temelor pentru acasă, studiul în biblioteci, lectura suplimentară, întocmirea de proiecte, referate, desene, scheme, alte lucrări scrise, comunicări științifice, alte proiecte practice. Formele individuale de activitate pun accentul pe munca independentă, fără supraveghere directă şi consultanță din partea profesorului. Ele îşi găsesc o dublă justificare. Psihologic, învățarea este, prin natura ei, individuală. Acasă sau în şcoală, o bună parte din învățare se realizează prin studiu individual şi independent. Deşi o clasă de elevi este supusă aceloraşi experiente, procesul de învățare este relativ diferit pentru fiecare în parte, pentru că fiecare se angajează cu propria experiență anterioară, cu propriile sale potențialități, cu propria istorie a devenirii sale în procesul învățării; în plus, indivizii nu învață nici aceleaşi lucruri, nici în acelaşi ritm. În ordine pedagogică, promovarea formelor individuale îşi găseşte justificare în orientările şi tendințele actuale imprimate evolutiei învățământului, o evoluție marcată de trecerea de la un învățământ bazat predominant pe transmitere de cunoştințe spre unul axat pe exercițiul forţelor mintale, de la un învățământ intelectualist la unul centrat pe forme active de învățare, în care efortul gândirii se îmbină cu acțiunea practică. Condițiile noi de învățare atrag după ele forme noi de organizare a învățării şi a muncii, de natură să pună mai bine în valoare potențialitățile fiecăruia dintre elevi. O serie de tehnici noi de învățare prin descoperire, prin rezolvări de probleme se însuşesc cel mai bine în cadrul activităților individuale şi de echipă. Totodată, creşterea cerințelor de învățare continuă (educație permanentă) şi de autoinstruire, fac necesară deprinderea elevilor cu studiul independent şi intensificarea acestei modalități de lucru. 
Organizarea individuală a activităţii elevilor se asigură în două categorii de situaţii educaţionale diferite: a) în situaţiile în care profesorul își exercită influenţele educative asupra unui singur elev (formă care se menţine în educaţia estetică, muzicală, fizică, în învăţământul special, în cazul consultaţiilor, meditaţiilor şi al activităţilor independente, desfăşurate cu sau fără ajutor din partea cadrului didactic); b) în situaţiile în care fiecare elev realizează sarcinile de instruire în mod independent de colegii săi, cu sau fără sprijin din partea profesorului, sau se autoinstruiește. 
Există mai multe variante de organizare individuală a activităţii elevilor: cu sarcini de instruire comune pentru toți elevii, cu teme diferenţiate pe grupe de nivel, cu teme diferite pentru fiecare elev. În acest ultim caz, activitatea se numeşte individualizată sau personalizată, pentru că ţine cont de particularităţile fizice şi psihice ale fiecărui elev, de nivelul pregătirii sale, aptitudinile lui, de nevoile lui educaţionale. 
Cele trei forme de desfășurare a activității didactice sunt complementare și se pot desfășura concomitent, în funcție de obiectivele și conținutul didactic. Dintre ele, lecția este considerată cea mai importantă, fiind cea mai eficientă ...